vineri, februarie 29, 2008

Avant-propos







Atunci cand m-am decis sa fac acest blog, m-am gandit la tatal meu, Paul Fozocos. Mi-am spus ca merita ca activitatea lui in acest domeniu sa fie cunoscuta mai bine si chiar ca cei interesati sa il cunoasca mai indeaproape si mi-am spus ca sunt persoana potrivita pentru acest lucru. Am pornit la acest drum cu ideea de a scrie despre viata si reusitele sale precum si a celor ce i-au fost tovarasi de drum de atatea ori, precum si cat mai multe povestiri legate de munte. Pentru cei care fac parte din acest cerc al "muntomanilor" sau alpinistilor, eu sunt doar Oana Fozocos...(profit de acest moment si pentru a ma prezenta) "Cumva fiica lui Paul Fozocos?", "Da, fiica lui Paul Fozocos". Intrebarea si raspunsul sunt mereu aceleasi, insa reactiile sunt diferite. In general oamenii sunt incantati sa ma cunoasca, insa intr-un mod indirect se simt mai aproape de Paul Fozocos, si de fapt nu are absolut deloc legatura cu mine. Cel putin asa vad eu lucrurile.. Oricum, eram la o varsta foarte frageda cand mi-am inundat pentru prima data plamanii cu aerul rece de munte si mai tarziu am realizat ca muntele este un stil de viata...nu de alta dar incepeam sa inteleg, sa simt pe pielea mea si sa traiesc senzatia de dor de munte, de stanca. In schimb tarziu mi-am dat seama cine este tatal meu. Copil fiind mi se parea natural faptul ca avea atatea cunostinte la munte, insa cand am inceput sa urc pe munte cu adevarat si am vazut ca tata il cunoaste si pe X si pe Y cu care ne intalneam pe o poteca de munte oarecare am inteles de fapt cum sta treaba. Paul Fozocos in schimb nu este genul de om care sa se laude cu ce a realizat...asa este cand faci lucruri din pura placere. Niciodata nu l-am auzit spunand ceva ce sa dea de inteles asemnea lucruri.

Acum isi aminteste cu placere de tot si toate, bune si rele, se intristeaza cand isi aminteste de prietenii sai care au murit pe munte si plange atunci cand trece pe langa crucile lor, dar amintirile dainuie si sunt parca nesfarsite. Pot spune cu tarie ca lucrul pe care l-a iubit in mod constant si poate cu trecerea anilor din ce in ce mai mult a fost muntele. Acest lucru mi l-a insuflat si mie si este atat de pacat ca exista atat de putina lume care intr-adevar simte si intelege despre ce este vorba, oameni care sa iubeasca muntele. "Cum te vei purta tu cu muntele, asa se va purta si el cu tine" - sunt cuvintele pe care mi le-a repetat mereu si mereu: respectul fata de munte.

Nu am vrut sa il caracterizez pe Paul Fozocos intr-un mod plictisitor si conventional, ci prin prisma mea. Intentia mea este departe de a-l ridica in slavi si incerc sa vorbesc din punctul de vedere al unuei iubitoare de munte, care din intamplare, este si fiica unui om deosebit. Se subintelege ca nu pot fi strict obiectiva si nici nu am in vedere acest lucru. Mi-am spus ca voi scrie exact ceea ce simt si probabil se intelege de la sine faptul ca vor aparea si alte pareri contrarii sau critici la adresa subiectivismului meu. Tocmai din acest motiv am tinut sa subliniez motivul pentru care am infiintat acest blog si sa motivez si felul meu de a expune lucrurile.


Prima mea memorie la munte este aceea cand tata m-a dus undeva in Bucegi, pe o pajiste plina de Floare-de-Colt, unde am cules cateva flori cu mana mea. Imi amintesc ca prin vis, iar "pajistea" mi se parea imensa! Normal ca era imensa! Aveam vreo 5 ani! Apoi, la 7 ani am fost intr-o tabara de iarna la Balea Lac, tabara organizata de Alexandru Floricioiu, cel mai vechi si drag prieten al tatalui meu. Paul Fozocos mi s-a parut atat de crud in mintea mea de pustoaica deoarece nu a vrut sa ma primeasca la el in grupa, insa intr-un final nu mi-a parut rau, avand in vedere faptul ca am avut cel mai bland monitor, domnul monitor Ion Bratu si automat faceam numai ce ma taia capul. Ne amintim si acum impreuna, iar eu ii reprosez in gluma si el rade cu pofta! Atunci am invatat norii si cateva noduri, care s-au dovedit a fi utile mai tarziu. Si uite asa am invatat sa supravietuiesc si fara sa ma uit la meteo dimineata!
Cand mergem impreuna la catarare, in taberele organizate de SKV, pentru mine este d-nul Fozocos, insa cand ma asigura, intotdeauna ne certam datorita faptului ca imi da indicatii cum si ce prize sa imi aleg. Imi amintesc cu drag de o tabara la Lacul Rosu unde am avut un traseu cu o bavareza, iar eu, care nu aveam nici cea mai vaga idee cum ar trebui sa "abordez" o bavareza, m-am catarat instinctiv, neavand nici cea mai mica urma de tehnica. Tarziu mi-a povestit tata cum Alexandru Floricioiu s-a apropiat de el si i-a spus, cu ghilimelele de rigoare: "Ce tehnica are Oana". Lucru spus intr-un mod admirativ, iar tata s-a simtit foarte mandru!

Cand eram copil mergeam impreuna in parcul Herastrau unde erau doua "pietroaie", care mi se pareau iarasi imense pe vremea aceea, iar tata m-a invatat cum se face un ramonaj, care ulterior mi-a fost si acesta de folos, bineinteles. Singura parere de rau pe care o am este aceea ca nu l-am vazut niciodata catarandu-se si regret faptul ca nu am putut invata catarare si tehnica de la el.
Mi-a fosta alaturi in toate drumetiile din Fagaras, Piatra Craiului, Retezat (in care am fost cu ajutorul Rodicai si al lui Dan Ionescu) si a stiut mereu sa ma linisteasca atunci cand imi era frica si plangeam ca "vreau la mama" in Fagaras pe Valea Racorele pe care nu cred ca o voi uita vreodata! S-a trezit in mijlocul noptii sa puna pietre de jur imprejurul cortului meu ca sa nu ne "zboare" vantul cu totul cand am prins o furtuna ca in filme sub Custura Saratii. A doua zi ma rugam la Dumnezeu sa ajungem intregi acasa! Cand am ajuns pe Moldoveanu ma simteam atat de mandra si stiam ca si el era, chiar daca ne astepta pe Vistea.

Atunci cand am fost prima data pe munte singura, cu niste prieteni, desi mamei ii era teama pentru mine, el a avut incredere in mine si in ce m-a invatat chiar si atunci cand i-am spus ca se inoptase, iar noi eram inca in traseu. Stia ca aveam sa ma descurc! Datorita lui am stiut ca va veni furtuna si am stiut sa le impartasesc si celor din jurul meu putine din lucrurile invatate. M-a sunat cand era deja intuneric, iar eu i-am descris numai locul in care eram si ce vedeam in jurul meu iar el a stiut sa imi spuna exact la ce distanta eram de cabana. Mi s-a parut fantastic calmul cu care mi-a vorbit, complementar cu mama, pe care o auzeam panicandu-se pe fundal! Dar aceasta poveste va urma intr-una dintre postarile mele viitoare - o intamplare plina de emotii si intamlari, dar si de muult umor. Toate aceste amintiri si emotii si aceasta adrenalina ne leaga...suntem dependenti de acelasi lucru!

Mi-a fost teama cand mi-a povestit de faptul ca l-a prins avalansa de doua ori si l-am privit cu groaza cand mi-a spus de prieteni de-ai lui care au murit atunci si au fost gasiti cu sonde agatati de stalpii de marcaj! Simt nevoia sa dau anumite explicatii deoarece atunci cand i-am citit mamei prima data ce am scris, ea mi-a spus ca i se pare prea dur sa folosesc "moarte", insa el imi vorbeste cu atata naturalete de moarte, incat uneori ma socheaza, cel putin ma soca inainte, pana sa inteleg si eu la randul meu faptul ca dupa atatea situatii in care esti convins ca "iti lasi oasele intr-o vale" si scapi si chiar povestesti cu un zambet discret ca "ai pacalit din nou moartea", e normal sa ti se para natural. Dupa ce un amic foarte drag al meu a murit inecat la mare, am inceput sa citesc o carte "Padurea Norvegiana" - Haruki Murakami, iar acolo am gasit un pasaj atat de adevarat si care m-a facut sa imi linistesc furtuna interioara si sa inteleg:

" Transpus in cuvinte, pare un cliseu, dar atunci nu erau doar cuvinte ci chiar golul din sufletul meu. Moartea exista. Ea exista in prespapier, in mingile rosii si albe de pe masa de biliard. Noi traim si o inspiram in plamani ca pe niste firicele mici de praf.
Pana in momentul acela eu intelesesem moartea ca fiind complet separata si independenta de viata. Coasa mortii pluteste deasupra noastra, stiam, dar la fel de bine stiam si ca ne lasa in pace pana vine dupa noi. Mi se parea cel mai simplu si mai logic adevar. Viata e aici, moarte e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. "







" Moartea nu se afla la polul opus al vietii, ea face parte din viata" si totusi ne este atat de frica de ea pentru noi, si pentru cei dragi noua, cum mie imi este frica de momentul in care l-as pierde pe el, pe cel cu care impart atatea memorii si imi este atat de apropiat de inima!




Am vrut sa il vedeti pe Paul Fozocos cum il vad eu si apropiatii, un om simplu dar complex in acelasi timp, sensibil , dar dur si crud in unele cazuri.


Cu aceasta ocazie as vrea sa adaug un citat, in memoria lui Stefan Bradeanu: " Nihil sine deo!".

3 comentarii:

Ioa spunea...

Desi nu am avut placerea sa-l cunosc foarte bine pe Paul Fozocos, chiar daca nu as fi auzit atatea lucruri frumoase despre el, mi-as fi imaginat ca este un om deosebit, avand in vedere ce fel de persoana este fiica sa si prietena mea draga, Foxy... Foarte frumos scris, Fox, cred ca i-au dat lacrimile tatalui tau cand a citit!

Dinu Mititeanu spunea...

Eu ma laud ca l-am cunoscut bine pe Nea Paul. Mi se spusese mai inainte de catre amicii mei ca e cel mai simpatic si simpatizat dintre alpinisti. Si m-am convins mai apoi ca asa este. Doar la noi, la Cluj, mai era unul-Ghighi Hostiuc- care ii era parca frate geaman lui Nea Paul. Cand, la unele alpiniade erau prezenti amandoi, toti incercau sa le stea prin preajma; erau super-tonici ! Replicile lor spontane erau atat de "hazoase" ca ne cruceam cu totii cum si de unde le scot si muream de ras si de invidie.
Daca ar fi sa spun doar doua cuvinte despre Nea Paul as scrie: modestie si umor. Un astfel de om "de poveste" e qintesenta povestii "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Un astfel de om n-ar trebui sa moara niciodata !
Dinu Mititeanu, Cluj 1 martie 2008

Mircea Ordean spunea...

Draga Oana,
Ma intereseaza scrisele de acest gen. Mi-ar placea sa scrii mai multe despre tatal tau, daca se poate insa intr-un mod ceva mai concis. Epitetele in exces, efuzunile poate de inteles in cazul unei fiice totusi reduc din informatia propriu-zisa.
Astept - cum am spus, cu interes - asemenea materiale.